Articulatio sacroiliaca dextra

Systema Membri Inferioris

Diartrozele se caracterizează prin întreruperea continuităţii osoase la nivelul articulaţiei şi prin apariţia şi dezvoltarea unor structuri care permit şi facilitează mişcarea. Partenerii osoşi articulari se juxtapun la nivelul suprafeţelor articulare între care se delimitează interlinia articulară. Cartilajul articular acoperă osul subcondral al suprafeţelor articulare şi are structură hialină înalt specializată pentru a asigura alunecarea fără frecare.

Coeficientul minim de frecare şi troficitatea cartilajului hialin sunt menţinute cu participarea membranei sinoviale care secretă lichidul sinovial. Acesta lubrefiază continuu cartilajul articular şi are rol trofic atât pentru cartilaj cât şi artroza coloanei vertebrale a tratamentului coloanei lombare mezoteliul sinovialei.

Partenerii articulari sunt menţinuţi în raport de contiguitate prin capsula fibroasă şi ligamentele capsulare. Din punct de vedere anatomic suprafeţele articulare sunt situate intracapsular, pe extremităţile oaselor lungi sau pe feţele oaselor late şi scurte, şi prezintă o zonă centrală subcartilaginoasă sau osul subcondral şi alta periferică subsinovială.

Zona centrală este acoperită de cartilaj hialin, iar cea periferică se întinde de la marginea cartilajului articular până la inserţia osoasă a capsulei şi este acoperită de lama viscerală a membranei sinoviale.

Osul subcondral este un strat superficial de ţesut osos cu grosime variabilă şi aspect alb- compact, neted şi uniform care nu prezintă organizare haversiană, ci apare ca o condensare a spongioasei subiacente, cu areole mai largi şi anse vasculare, care se continuă cu zona IV a cartilajului articular. Morfologia extrem de variată a suprafeţelor articulare heteromorfe permite individualizarea următoarelor tipuri de diartroze fig.

Tipuri de diartroze. Articulaţia în balama, ginglimus gynglimus are suprafeţele articulare configurate sub formă de cilindru incomplet, plin pe osul fix şi gol pe osul mobil, iar axa mişcării, dispusă transversal, trece prin centrul geometric al cilindrului plin articulaţia humero-ulnară şi articulaţiile interfalangiene.

Articulaţia trohoidă articulatio trochoidea are suprafeţele articulare articulatio sacroiliaca dextra formă de cilindru complet, cel gol, osteofibros, şi cel plin osos, iar axa Date generale privind articulațiile 18 mişcării este dispusă vertical şi trece prin centrul geometric al cilindrului plin articulaţiile radio-ulnară proximală şi atlanto-axială mediană. Pe osul fix suprafaţa articulară este reprezentată de o cavitate elipsoidală care formează tipuri de dureri de cot negativ al condilului.

Geometria reciprocă a celor două suprafeţe nu permite mişcarea de rotaţie şi determină pierderea parţială a congruenţei articulare când mişcările se derulează în jurul articulatio sacroiliaca dextra scurte articulaţiile atlanto-occipitală şi radiocarpiană.

Enartrozele sunt articulaţii multiaxiale la care articulatio sacroiliaca dextra mobil este capabil să se mişte în jurul articulatio sacroiliaca dextra număr infinit de axe care trec obligatoriu prin centrul geometric al capului articular articulaţiile glenohumerală şi coxofemurală.

ARTROLOGIA Optometrie-19799 PDF

Suprafeţele dismorfe prezintă o singură varietate, articulaţia bicondiliană articulatio bicondylarisla care ambele suprafeţele articulare, convexe, au aspect condilian şi sunt total incongruente. Incongruenţa este corectată parţial de prezenţa obligatorie a unui disc intraarticular care aderă de osul mobil şi compartimentează cavitatea articulară articulatio dithalamica într-un etaj suprameniscal în care este iniţiată şi se derulează primele faze ale mişcării, şi altul inframeniscal in care are loc faza sa terminală articulaţia temporomandibulară.

Cartilajul articular, de tip hialin special la articulaţiile cu dezvoltare encondrală şi de tip fibrocartilaginos la cele cu osificare desmală articulaţia sternoclavicularăeste lipsit de pericondru şi prezintă o faţă profundă care aderă la osul subcondral şi alta superficială, de contact articular, care participă la delimitarea cavităţii articulare. Din punct de vedere mecanic este elastic şi depresibil, rezistent la uzură, cu coeficient mic de frecare care scade şi mai mult datorită lubrifierii din lichidul sinovial.

Prin aceste calităţi facilitează congruenţa suprafeţelor articulare şi alunecarea fără frecare, amortizează şocurile directe pe osul subcondral şi participă la redistribuţia transarticulară a forţelor gravitaţională şi musculară. La examenul macroscopic, suprafaţa sa apare netedă, de culoare alb-albăstruie la tineri şi uşor gălbuie la vârstnici.

Artrologia da pelve a articulação sacroilíaca

Grosimea cartilajului articular variază individual de la mm în funcţie de vârstă, gradul de libertate a mişcărilor şi de forţele care acţionează asupra articulaţiei.

Cartilajul este mai gros la tineri şi se subţiază odată cu înaintarea în vârstă la aceeaşi articulaţie. În cazul articulaţiilor mici ale mâinii şi piciorului grosimea cartilajului hialin este de aproximativ 1 mm şi creşte progresiv la articulaţiile mari mm la articulaţia coxo-femurală. Calităţile mecanice ale cartilajului articular sunt asigurate de structura sa funcţională. Zonele I şi II sunt solidarizate printr-o textură de fibre de colagen a căror geometrie sub formă de boltă este menită împiedice uzura suprafeţei articulare şi să suporte forţele de apăsare transarticulară.

Conform acestui model fibrele se inseră în zona IV, traversează articulatio sacroiliaca dextra cartilajului articular zonele III şi II perpendicular pe faţa sa profundă şi, în treimea superficială zona Ise inflectează sub forma unor arcade a căror boltă urmează un scurt traiect tangenţial la suprafaţa articulară după care se reîntorc în stratul profund.

În ochiurile reţelei fibrilare de colagen tip III, VI, IX şi XI se găsesc diferite populaţii condrocitare cu rol în reînoirea cartilajului şi sinteza macromoleculelor matricei macromoleculare.

Aceasta este formată din proteoglicani dekorin, biglican, fibromodulin, lumicanglicozaminoglicani condroitin 4-sulfat, keratansulfat, hialuronanglicoproteine fibronectin, laminin şi molecule de adeziune integrin, ancorin care asigură hidrofilia şi proprietăţile biomecanice ale cartilajului articular.

Nutriţia cartilajului articular, care este avascular şi lipsit de terminaţii nervoase, se realizează prin imbibiţie din osul subcondral adiacent, din vasele sinovialei zonei de tranziţie şi, majoritar, din lichidul sinovial. Acesta circulă prin sistemul canalicular interfibrilar datorită variaţiei presiunilor exercitate pe unitatea de suprafaţă din timpul dinamicii articulare, lichidul sinovial fiind expulzat în zonele de cartilaj comprimat şi aspirat în canaliculele zonelor de cartilaj relaxat.

Articulatiile

Mişcarea în articulaţie este esenţială pentru troficitatea şi viabilitatea cartilajului articular, iar imobilizarea prelungită determină lezarea sa ireversibilă şi blocarea articulaţiei. De aceea în programul motor cortical primar sunt înscrise o suită de mişcări minime, involuntare şi inconştiente, care debutează în viaţa fetală timpurie şi continuă de-a lungul întregii ontogeneze pre şi postnatale.

• Artroze sacroiliace iliace tratament comun
• ARTROLOGIA Optometrie PDF | PDF
• Este o articulaţie bicondilară însă în ea sunt posibile mişcări in 3 axe : 1.
• Systema Membri Inferioris - [PDF Document]
• De ce se genunchează genunchii când ghemuiesc

Capsula prezintă faţă surse de colagen, cu inserţii ligamentare şi musculare care formează planul articulatio sacroiliaca dextra mai profund al regiunii respective, faţă profundă, tapisată de membrana sinovială şi extremităţi, proximală şi distală, care se inseră la periferia suprafeţelor articulare continuându-se cu stratul fibros al periostului.

Distanţa dintre linia inserţiei capsulare şi joncţiunea osteocartilaginoasă depinde de gradul de libertate şi direcţia mişcărilor.

Artroze sacroiliace iliace tratament comun

În general, la articulaţiile foarte mobile, capsula este mai largă şi mai subţire, se inseră la distanţă faţă de suprafeţele articulare şi este mai laxă pe direcţia de derulare a mişcării principale. Pe direcţiile opuse acesteia, capsula se îngroaşă şi dezvoltă ligamente ligg.

Ligamentele pot fi proprii, capsulare, derivate din textura fibrilară intrinsecă a capsulei primitive sau extracapsulare, situate la oarecare distanţă de suprafaţa externă a articulaţiei, provenind din tendoanele muşchilor şi din structurile conjunctive organizate periarticulare.

Prin analogie cu muşchii, se consideră că ligamentele au originea pe osul fix, inserţia pe osul mobil şi pot fi uni sau plurifasciculare. Segregarea ligamentelor capsulare în mai multe fascicule se realizează la nivelul inserţiei, originea rămânând de obicei unică, strategic plasată faţă de axa mişcării principale. Această dispoziţie sugerează că fasciculele ligamentelor capsulare sunt puse în tensiune individualizat, corespunzător poziţiei articulatio sacroiliaca dextra Date generale privind articulațiile 20 a articulaţiei şi că, pentru acelaşi ligament, fasciculul tensionat limitează mişcarea, iar cel relaxat o facilitează.